Archive for the ‘recenzie carte’ Category

„Exerciţii de înviere”, întru nemurirea sufletului

5 aprilie 2013

 

DAMIAN-T---EDI-cop-wb

 

DAMIAN Theodor:  „Exerciţii de înviere”

Editura Universalia, Bucureşti,  2009, 121p.

 

În căutarea Ierusalimului spiritual

Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.

 

Theodor Damian este autorul volumelor: „Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu” (2008), „Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice” (2008), „Pasiunea textului” (2003), „Semnul Isar” (2006), „Nemitarnice” (2005), etc.

 

Descoperind mistere

Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.

 

„Foamea de unu”

„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate.

 

„Scrisorile pelerinului”

Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.

 

„Atunci am văzut luna”

Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.

 

„Exerciţii de înviere”

Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/ din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.

 

„Un cântec de dragoste”

„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”

 

Eternul Cuvânt

Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

Reclame

„Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu

3 aprilie 2013
„Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu
Motto: „Abia atunci pricepem preţul jertfei Tale/ Şi lacrimile sfinte ce-au curs ca douǎ perle…” (Suntem aşa de slabi)
Iubirea
„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru alţii: pentru cel ce îmi citeşte creaţiile. Este adevărat că scriu ceea ce gândesc despre anumite teme, cum văd eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumină asupra unor pasaje din Scriptură. Scriu despre lipsurile vieţii mele de credinţă, despre cum tânjesc să fiu. Mă gândesc că la fel ca mine, şi cititorul trece prin aceleaşi lupte interioare şi vreau să ştie că nu este singurul. Vreau ca inima îndurerată a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea îngândurată să primească din Mâna Divină eliberare. Iar peste toate lucrurile, să nu uite că există Unul care veghează şi care nu va îngădui nici o încercare peste puterea firească a fiecăruia de a o suporta…”, spune poeta Cristina Magdalena Frâncu. În continuare, ea declară: „Ştiu că îmi citesc poeziile oameni din toate categoriile de vârstă, fără nici o excepţie. Primesc e-mail-uri de încurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri creştine. Cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, peste care au trecut multe vânturi şi ploi. Aceştia se simt îmbărbătaţi, încurajaţi să meargă înainte pe Calea către Cer. S-au arătat mulţumiţi şi bucuroşi că Dumnezeu are în generaţia tânără poeţi cu valori creştine înalte, ce scriu pe măsura chemării lor, la fel de înaltă. Mai sunt cei tineri, plăcut impresionaţi că una de-a lor scrie atât de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales că în ziua de azi, din ce în ce mai puţini tineri sunt interesaţi de literatură, în general, lumea virtuală ocupându-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici preţuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”
Cristina Frâncu – poetă şi jurnalistă
Cristina Frâncu s-a născut pe 18 ianuarie 1984, la Galaţi. Aici a crescut, a mers la şcoală, apoi la liceu, aici s-a căsătorit şi tot aici locuieşte şi în prezent. Poeta este licenţiată în Ştiinţe ale Comunicării, la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, din cadrul Universităţii “Spiru Haret”. În prezent, aceasta îşi pregăteşte masteratul – Mass-media şi comunicarea – la aceeaşi instituţie de învăţământ. Cristina este căsătorită cu Petrică Frâncu.
Cristina Frâncu este o admiratoare şi o cititoare fidelă a versurilor ce abundă de adevăruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar şi ale poetelor Tatiana Topciu şi Sanja Cristea Tiberian. Anul trecut, autoarea a descoperit un nou poet care scrie pe placul ei. Este vorba de Simion Marţian Felix, care a primit „Premiul de Excelenţă” la „Concursul de Poezie pe teme biblice” organizat de revista „Cuvântul Adevărului”, la sfârşitul anului 2008. Cristina Frâncu îi lecturează de asemenea, cu plăcere, pe Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu.
Timpul prezent
În prezent, Cristina Frâncu lucrează la o povestire pentru copii şi un roman pentru tineri, amândouă cu conţinut creştin. Povestirea relatează experienţele hotărâtoare ale unei adolescente aflată în vacanţă, la o mătuşă din partea mamei. Personajul e surprins de întâmplări şi faptele deosebite ale unor oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl slujesc cu devotament. Copila este pusă faţă în faţă cu realitatea păcatului din viaţa sa, fiind dezgolită de falsa impresie a unui creştinism sec în esenţă, înrădăcinat în tradiţii şi obiceiuri. În urma unui accident din care scapă teafără, aceasta decide să îşi predea viaţa în mâna Creatorului. De aici, existenţa ei se schimbă total.
Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viaţa mai multor personaje surprinse în conflicte ce generează fapte cu urmări deosebite. Acţiunea se petrece în jurul unui copil dispărut de când era în faşă. Toată lumea îl crede mort, mai puţin cea care îl adusese pe lume. Ea continuă să îl caute şi îl găseşte, după numeroase întâmplări în care vede clar, Providenţa lui Dumnezeu.
Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ
Cea dintâi poezie religioasă purtând semnătura Cristinei Frâncu, intitulată „Isus”, a fost publicată în anul 2002, în „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galaţi. Erau versuri fără rimă. Adevăratul debut însă, a avut loc la sfârşitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea înlăcrimată”, apărut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru că dintre toate sentimentele ce se nasc în inima umană, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris şi s-a cântat dintotdeauna. Fără ea nu suntem compleţi. La fel ca foamea şi sărăcia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenţa”, spune autoarea.
„Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ,/ Dulceaţa ei adânc sǎ mǎ pǎtrundǎ;/ În râuri mii din mine sǎ porneascǎ/ Şi ura-n ea pe veci sǎ o cuprindǎ.” (Cuprinde-mă)
În lumina acestor stihuri, poeta adaugă: „Eu nu îmi pot imagina existenţa fără dragoste, însă atunci când iubeşti, se întâmplă, uneori, să suferi. Dar nu despre această dragoste omenească am scris, ci despre cea divină; o iubire jertfitoare care n-a ţinut cont de Sine, dăruindu-Se fără regrete pentru salvarea lumii înstrăinată de Creatorul ei. Iubirea e înlăcrimată, deoarece lacrimile sunt rodul suferinţei, iar omul care întâlneşte Iubirea Divină trebuie să nu uite niciodată tot ce a îndurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.
“Am scris mult mai profund şi mai matur”
Referindu-se la “Iubirea înlăcrimată”, Cristina Frâncu mărturiseşte că a existat o perioadă de doi ani în care nu a scris deloc versuri. “Părea că Cerul e închis pentru mine”, declară ea. “Nu aveam inspiraţie deloc. La aceasta s-au adăugat şi unele critici neconstructive din partea unei persoane. Ţin minte că mă consumam mult din această cauză înlăuntrul meu şi îmi făceam mai mult rău, atunci când stăteam în singurătatea fiinţei mele, în linişte, şi analizam spusele acelei persoane. Apoi, într-o noapte, m-am trezit din somn şi am simţit imboldul să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Versurile curgeau unul după altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. După aceea, am scris mult mai profund şi mai matur. Începusem un nou capitol din viaţa mea.”
Dovadă că aşa stau lucrurile este şi faptul că majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea înlăcrimată” vorbesc despre dragostea dumnezeiască faţă de fiinţa umană. Cititorul este invitat să îşi amintească întotdeauna cât L-a costat pe Isus răscumpărarea sa; preţul salvării a însemnat moartea unui Sfânt pentru un păcătos. “Şi s-a oprit la crucea-nsângeratǎ/ Proptitǎ pe Golgota ce plânge iar/ Şi picurii din dragostea-Ţi curatǎ/ Îmi dǎruiesc deplin iertarea-n dar.” (Să mă smeresc)
Şi un chip se contureazǎ
„Iubirea înlăcrimată” este rodul educaţiei creştine primite de Cristina Frâncu în copilărie, de la părinţi ei, care au şi încurajat-o în permanenţă, să scrie. Aşa se face că fiecare poezie din “Iubirea înlăcrimată” are în centru dragostea de Dumnezeu, de adevăr şi de frumos şi promovează învăţăturile morale ale Bibliei. Un poem îi este închinat celei care i-a fost primul îndrumător pe calea lui Dumnezeu – mama. „Şi un chip se contureazǎ/ Dintre miile de feţe:/ E fiinţa cea mai dragǎ -/ Mama plinǎ de blândeţe./ Şi din Biblie-mi citeşte/ De-o Împǎrǎţie sfântǎ/ Şi Cuvântul mi-l sǎdeşte,/ Sǎ m-ajute în ispitǎ./ Mǎ învaţǎ rugǎciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Mǎ învaţǎ şi cântarea / Înǎlţatǎ doar prin Duhul…” (Mama)
Acest poem se numără printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alături de „Mama”, se află „Iubirea înlăcrimată”, „Mai urc o treaptă”, „Primeşte, Doamne, ruga mea târzie”, „Lacrima”, „M-ai deşteptat”, „Mă pierd într-un ocean de îndurare”, „Comoară în cer”, etc.
Mi-e sufletul cuprins de dor
Volumul de versuri „Iubirea înlăcrimată” poate fi considerat o analiză a tristeţii. În estetică, tristeţea rămâne de altfel, una din categoriile esenţiale ale poeziei lirice. Tristeţea implică diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. În „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeşte despre tristeţe-melancolie. Această tristeţe-melancolie se regăseşte şi în stihurile Cristinei Frâncu, însă mult înnobilată, întrucât este aordată dintr-o perspectivă creştină. Trebuie subliniat în acest context faptul că tristeţea, ca şi categorie estetică, implică preponderent trăirile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta redă în detaliu propriile trăiri sufleteşti aflate în conexiune cu experienţa creştină acumulată, păstrând însă un ton grav, serios, fară a cădea în lamentaţie. Mai mult, tristeţea se actualizează prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Frâncu le stăpâneşte în mod exemplar. Autoarea însăşi afirmă că atât experienţa de viaţă, cât şi cea religioasă reprezintă pentru ea surse de inspiraţie, deoarece scrie despre neîmplinirile sale, despre lacrimi şi zâmbete, despre cum este şi despre cum ar vrea să fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slǎvile albastre,/ Suspin ades şi mǎ-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer)
Dorul, suspinul, înfiorarea aparţin acelei stări poetice ce predispune la tristeţe, fără a lăsa însă loc, teatralităţii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectivă pură, în care lacrima devine cel dintâi simbol al tristeţii, fără a cădea în dramatism. „Din umbra-ntunecatǎ-a lumii,/ Din acest colţ uitat de zile,/ Aştern pe florile Iubirii/ Doar rugǎciuni şi lacrimi grele.” (Cununǎ Iubirii) Nemulţumită de propria stare spirituală, poeta doreşte să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Înţelegând lupta care se dă între bine şi rău, între Duh şi fire, aceasta vrea să se sfinţească zi de zi, să acceadă către idealurile adevărate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scarǎ pân’ la cer/ Şi-n al inimii ungher/ Tot sǎdesc frânturi de şoapte./ Le pǎstrez cǎci ele poartǎ/ Vis ceresc descris nedemn/ Când Te-au rǎstignit pe lemn/ Preoţii şi lumea toatǎ.” (M-am îndrǎgostit)
„Iubirea înlăcrimată”
Poemul ce dă titlul cărţii debutează sub semnul iubirii şi al jertfei. Golgota este evocată metaforic, în centrul tabloului aflându-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul execuţiei şi singurele cuvintele rostite de El erau: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” „Iubirea Ta stropitǎ e de sânge;/ Un sânge care-a curs pentru iertare,/ Când pe un deal ce şi acuma plânge/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Cǎci Tu vroiai sǎ-ntorci la altǎ viaţǎ/ Întreaga Terrǎ plinǎ de urgie/ Care zǎcea în beznǎ, necredinţǎ/ Şi-n ea, încet, speranţa sǎ învie.” Mulţimi de oameni se aflau la Ierusalim, când Hristos a fost răstignit, iar inscripţia prin care se certifica faptul că Isus din Nazaret este Mesia urma să fie citită de toţi. Era un adevăr scris sub inspiraţie divină. Astfel, avea „sǎ vadǎ muritorul nemurirea/ Iar pasul sǎ-şi îndrepte cǎtre ceruri/ Şi sǎ priceapǎ care-i e menirea;/ Tu sǎ-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Şi sǎ-i mai fii Iubirea-nlǎcrimatǎ/ De stropi de har, de sânge şi sudoare,/ Sǎditǎ într-o inimǎ curatǎ,/ Sfinţitǎ şi crescutǎ-n adorare.” (Iubirea înlăcrimată)
În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc
Platon vorbea despre bine, adevăr, frumos, sacru, ca valori independente de om şi la care acesta nu poate ajunge decât prin educaţie. Aceste valori sunt specifice creştinsimului şi îl caracterizează doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformări, al schimbării inimii, care nu se realizează decât prin forţa mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Autoarea îşi doreşte să trăiască experienţa de pe drumul spre Damasc, conştientă că numai astfel va primi plinătatea puterii dumnezeieşti. „Tânjesc sǎ Te-ntâlnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce în Damasc/ Şi de-aş muri ca şi un Abel/ În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc.” (Fiu şi Tatǎ) Poeta este conştientă că nu are cum să fie imună la non-valoarea şi răul promovate de societatea în care trăieşte. Reflecţiile ei asupra stării spirutuale a creştinului denotă convingerea că numai în unirea cu Hristos găsim puterea de a fi biruitori. „Suntem aşa de slabi şi chinuiţi, Isuse,/ De arşiţǎ şi vânturi ne sunt cǎile pline/ Şi-atâţia hoţi încearcǎ prea mult sǎ ne doboare/ Şi sǎ ne smulgǎ iarǎşi încrederea în Tine./ Suntem bǎtuţi de soartǎ, de ploile vieţii/ Şi parcǎ încercarea e mult peste puteri./ Când Tu ne iei în braţe şi ne ridici pe munţi/ Abia atunci pricepem pe ce ‘nǎlţimi ne pui.” (Suntem aşa de slabi)
„Nu scriu de dragul de a scrie”
„Nu scriu de dragul de a scrie, înşirând expresii frumoase, aranjând cuvinte meticulos în versuri, pentru a arăta că am talent”, ne mărturiseşte Cristina Frâncu. „Încerc să creez imagini redând sentimente, mărturisind îngrijorări, slăbiciuni şi atitudini greşite. Nutresc nădejdea că fiecare cititor se va regăsi în versurile mele şi va conştientiza nevoia de schimbare în mai bine din viaţa sa, că va fi mustrat de păcat, dar că va primi atât mângăiere, cât şi încurajare.” Despre acest lucru vorbeşte şi poemul Vasul de lut. Poetei îi este străină pendularea între a urma calea lumii şi calea lui Hristos. Deplina predare în mâinile Olarului este pentru ea o decizie radicală, determinată de pocăinţa autentică şi de dispoziţia de a se lăsa modelată în armonie cu cerinţele lui Dumnezeu. „Şi-atunci am zis Olarului/ Cǎ-mi pare rǎu de fapta mea/ Şi c-am sǎ stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sǎ plǎmǎdeascǎ vas dorit,/ Sǎ moaie lutul gǎunos./ Şi de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sǎu har.”
„Poezia e o parte din mine”
În creaţia sa de căpătâi, „Republica”, Platon declara că arta „nu răspunde unei logici strict raţionale: ceva este şi, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificaţiei sale artistice.” După Kant, opera de artă ne oferă „plăcerea estetică”, iar aceasta este rezultatul unei „judecăţi estetice”. Kant consideră că deşi arta nu corespunde nici unei utilităţi, avem nevoie de ea. Ce se poate spune însă, despre arta creştină şi în speţă despre poezia creştină? Există o utilitate a acesteia, şi dacă da, atunci mai este artă? Dacă avem în vedere confesiunea Cristinei Frâncu, arta creştină îşi dovedeşte atât utilitatea, cât şi rolul estetic. „Pot spune, fără să exagerez, că nu pot trăi fără poezie”, afirmă autoarea. „M-aş simţi goală pe dinăuntru dacă ar trece zile la rând în care să nu fi citit ori să fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituală care mă defineşte şi mă completează. Prin ea, îmi exprim cel mai bine trăirile interioare, frământările minţii, durerile şi bucuriile deopotrivă… În peisajul liricii creştine, în vremea în care trăiesc, nu ştiu câtă nevoie are poezia de mine; ştiu câtă nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Mă pierd”. „Mǎ pierd într-un ocean de îndurare/ deşi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfânt cu rǎni în mâini şi în picioare./ Când unda mea mânatǎ e de vânturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mâna-I strǎpunsǎ mǎ alinǎ-n cânturi/ Şi-mi linişteşte dorul meu nǎvalnic/ ce vrea sǎ se descrie în cuvinte.”
Fiul rătăcitor
Cuvintele Cristinei Frâncu sunt inspirate de un Mântuitor care nu Şi-a retras harul nici de la cel ce Îl trădase. Ucenicii înşişi erau oameni păcătoşi şi cu toate acestea, El le-a spălat picioarele, aducându-i prin gestul Său, la pocăinţă. Acest măreţ exemplu al lui Hristos ne vorbeşte despre faptul că suntem aşteptaţi la masa Domnului. „Blândeţea Ta o simt, Domnul meu,/ Când crucea în jos mǎ apasǎ;/ Mǎ-ndemni sǎ alerg pân’ la capǎt, cǎci Tu/ M-aştepţi sǎ şedem la masǎ.” (Iubirea Ta) Cum putem, păcătoşi fiind, să ajungem să trăim o asemenea experienţă absolută? Printr-o întoarcere totală la el, aşa cum este zugrăvită în poemul Eşti gata? – „Eşti gata sǎ pǎşeşti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi încoace şi încolo/ Şi sǎ te prinzi apoi de cer?/ Sǎ scoţi afarǎ-n vǎzul lumii/ Toţi zeii ce i-ai adunat?/ Cǎci ai umblat sub legea firii/ Şi doar gunoi ai câştigat” – sau în aceste versuri din Tu stai nehotǎrât – „Cǎci El te-aşteaptǎ cu braţe deschise/ Ca sǎ te ţinǎ la piept iubitor./ Întoarce-te din lumi de-acum apuse/ Cǎ te primeşte, fiu rǎtǎcitor.”
„Îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”
„Pentru că lumea în care trăim e tot mai coruptă, plină de minciună, de oameni cu măşti ce creează false aparenţe, îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”, spune Cristina Frâncu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, gânduri şi vorbe – să le fie cumpătate. Dragostea de Adevăr transformă şi dă putere să-l iubească şi pe vrăjmaş. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simţăminte sfinte, ci Isus, Adevărul va iubi prin ei. Şi atunci când întunericul acestei lumi se va risipi, în acea Dimineaţă glorioasă, vor fi strămutaţi în veşnicie, pentru eternitate…” Purtând în cugetul nostru acest adevăr, vom descoperi că de fapt, „Nu este greu s-oferi un zâmbet/ Când gândul tǎu de cer e prins,…/ Nu este greu s-arǎţi iubire/ Celui ce-ţi este apropiat;/ Iubind vrǎjmaşul cu iertare/ Vei fi în ceruri strǎmutat.” (Nu este greu)
Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!
„Iubirea înlăcrimată” ne stimulează să privim spre cer, locul unde vom fi strămutaţi. Pentru că pe cruce, Iubirea înlăcrimată a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că El a plătit “cu însuşi sângele Său”, pentru că „miroase-a flori de rai şi-a primǎvarǎ/ Şi a parfum de cer înlǎcrimat/ Şi-n suflete tresaltǎ -a câta oarǎ?/ Mesajul sfânt: “Cristos a înviat!” (Cristos a înviat!”), noi, cei păcătoşi ne vom bucura de viaţa veşnică. Până atunci însă, mai avem ceva de învăţat. Iubirea Lui a fost înlăcrimată, pentru ca noi să nu mai trebuiască să deprindem plânsul. În antiteză cu lacrima Lui, nouă ne este adresat un îndemn cu valoare de veste buna: ”Învaţǎ de la toate sǎ zâmbeşti,/ Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!” (Învaţă) Să urmăm această chemare şi să dăruim la rândul nostru, iubire, însă nu o iubire înlăcrimată, ci acea iubire însoţită de zâmbet, despre care apostolul Pavel spunea că „este îndelung răbdătoare,… plină de bunătate,… nu pizmuieşte,… nu se laudă,… nu se umflă de mândrie,… nu se poartă necuviincios,… nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Fiti oameni .- Iosif Ton

19 martie 2013

CopertaFitiOameni

„Fiți oameni” de Iosif Ţon – O carte de o profundă valoare spirituală

Nimic nu este mai simplu decât să predici Evanghelia într-o societate liberă. Este uşor să le vorbeşti oamenilor despre Hristos, atunci când nu îţi este nu există restricţii cu privire la ceea ce poţi spune. Nu e nicio problemă să fii un predicator care adună masele de oameni, când acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri în contextul unei societăţi supuse unui regim dictatorial reprezintă o provocare căreia puţini pot să îi facă faţă.

 „Cuvinte fără de moarte” 

Societatea comunistă a apus, cel puţin în România. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu îşi mai găsesc un corespondent imediat în lumea în care trăim. Cu toate acestea, învăţămintele pe care le-am deprins în acea perioadă ar trebui să rămână vii, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. În acelaşi timp, memoria actelor de curaj şi bărbăţie dovedite de către oamenii credinţei în acele timpuri nu trebuie să dispară. Astfel de amintiri se constituie ca adevărate diamante de mare preţ, zămislite în cuptorul suferinţelor pentru Hristos, în mijlocul noroiului şi pietrişului unei societăţi abrutizante.  În acest sens, cartea „Fiţi oameni”, alcătuită dintr-o selecţie a predicilor ţinute către Iosif Ţon în perioada 1973-1981 reprezintă un adevărat tezaur de nestemate, ce strălucesc în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fără de moarte” poate fi în mod corect evaluată doar în perspectiva veşniciei, fiind cu atât mai mare cu cât timpul în care au fost aduse la viaţă era unul de întuneric, necredinţă şi disperare.

Chemare la o viaţă transformată 

„Care au fost caracteristicile de bază ale predicilor mele din acea perioadă adunate în volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ţon. „În primul rând, prin multe dintre aceste predici am căutat să dau oamenilor curajul de a sta drept în picioare, de a înfrunta persecuţia cu bărbăţie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinţă, de a rămâne cu Domnul Isus prin orice încercare.” Nu este simplu să îţi propui un astfel de obiectiv şi cu atât mai greu este să îl şi realizezi, dar prin viaţa şi exemplul pastorului Iosif Ţon putem spune că acest obiectiv a fost atins. De asemenea, în aceste predici se poate urmări o temă care apare iarăşi şi iarăşi în scrierile lui Iosif Ţon, având drept subiect transformarea vieţii.  „În al doilea rând, preocuparea mea a fost să văd că credinţa oamenilor nu rămâne ceva teoretic, ci că ea este un act care duce la o viaţă transformată. Pe scurt, prin predicile mele am vrut să produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care să ducă la transformare lăuntrică şi la o trăire curată.”

Sursa adevăratei bucurii 

O primă temă pe care o abordează Iosif Ţon este cea a „adevăratei bucurii”. Pare destul de dificil să vorbeşti despre bucurie unor oameni întristaţi şi apăsaţi de felurite suferinţe, dar aici este puterea de excepţie a creştinismului. Un creştin nu poate fi decât un om care gustă din adevărata bucurie cerească, în timp ce bucuria oferită de această lume este întotdeauna trecătoare şi durează puţin. „Sursa acestei bucurii este o gândire schimbată. Şi eu accentuez – şi aţi văzut că accentuez mereu: să te laşi pătruns mereu de acest gând: că eşti fiul lui Dumnezeu, că eşti unit cu Hristos, că eşti în mâna Lui. Acest gând trebuie să te pătrundă până în adâncurile tale. Eu aşa înţeleg secretul bucuriei, prin a şti că Dumnezeu îmi este tată.”

 „Voi biruiţi!” 

Un alt aspect important din viaţa de credinţă este cel al „luptei împotriva păcatului şi biruinţa asupra sa”. Cu siguranţă că acest subiect a fost amplu dezbătut în repetate rânduri, de către multe persoane. Dar caracteristică pentru Iosif Ţon este acea abordare practică, având implicaţii imediate, a luptei pe care o dăm împotriva păcatului, indiferent de formă. În această luptă ne regăsim ori de câte ori ne opunem răului din lume şi celor care-l promovează. Dar în această luptă, cel care prezintă adevărul nu trebuie să rămână singur, ci alături de el trebuie să fie toţi ceicare cred în Hristos. „Vreau să ştiţi că voi, cei care vă rugaţi în taină, voi sunteţi cei care faceţi biruinţa Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiţi! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se luptă în vale cu duşmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roagă pentru Iosua, sunteţi voi! Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, Iosua era slab şi pierdea bătălia. Aceasta se aplică şi la mine, ca şi la toţi cei care vestesc Evanghelia. Dacă noi slăbim, slăbim pentru că voi aţi lăsat mâinile în jos, pentru că nu v-aţi rugat îndeajuns pentru cei care prezintă adevărul.”

„Oameni care îndrăznesc să lupte” 

De asemenea, atât în vremuri totalitare, cât şi în cele „normale” avem datoria să îl recunoaştem pe „cel rău şi metodele lui”. Imaginea propusă de Iosif Ţon cu privire la natura bisericii este deosebit de relevantă, fiind într-o directă contradicţie cu ceea ce ar fi dorit stăpânii acelui regim de întuneric. Irozii din toate vremurile au căutat să aducă slăbiciune în mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagând idei şi concepţii care să-i nimicească puterea. Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu au ştiut să aibă o concepţie corectă despre biserică. „Unii oameni îşi imaginează de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locaş al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor înfrânţi în viaţă, care nu mai pot ţine piept problemelor vieţii acesteia şi care găsesc în religie un refugiu, o alinare, o mângâiere într-o viaţă pierdută. Însă imaginea aceasta este cu totul falsă. Dacă ar fi să comparăm biserica cu o instituţie omenească, în mod corect şi după cuvântul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armată. De ce? Pentru că aici nu vin oameni înfrânţi cum s-ar crede, ci oameni care îndrăznesc să lupte. Aici vin oameni care nu dau înapoi în faţa vieţii, ci oameni care au fost descătuşaţi de sub puterea celui rău şi care au declarat pe faţă război întunericului.”

„Să stai singur în furtună” 

Dacă există un lucru care provoacă abaterea de la acest ideal creştin al unei biserici luptătoare şi biruitoare, atunci acela decurge din influenţa demoralizatoare a vremurilor pe care le trăim, caracterizate de nelinişte, îngrijorare şi teamă. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasă ameninţare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreaptă. „Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia când vremurile sunt cumplite, vremuri în care oamenii se abat de pe cale, când oamenii o iau razna. Vremuri în care nu ai pe nimeni ca sprijin lângă tine. Vremuri în care nu ai pe nimeni care să te ajute să stai pe calea cea dreaptă. Vremuri în care eşti aruncat fără milă într-o situaţie în care trebuie să stai singur în furtună.”

„Adevărul, corectitudinea şi cinstea” 

Tocmai în astfel de vremuri, adevăraţii creştini sunt asemenea unor repere morale şi spirituale, stând în picioare atunci când toţi se culcă la pământ, fiind oameni atunci când toţi ceilalţi abandonează acest statut. A fi om, a fi puternic în mijlocul furtunii presupune o experienţă interioară pe care puţini oameni o dobândesc. Înseamnă să ai rădăcini adânci în Sfânta Scriptură şi în Dumnezeu şi să nu te laşi impresionat de desfăşurarea forţelor celui rău sau chiar de propria neputinţă. „Omul adevărat este omul care are principii clare. Are principii sănătoase şi nu le sacrifică. Mai bine moare. El nu îşi calcă principiile dumnezeieşti, iar când e vorba să le aplice, el o face cu dragoste, cu blândeţe. El este în dragoste credincios adevărului. Este omul care se dăruie pentru alţii, care abandonează egoismul mârşav şi meschin şi iese să îmbogăţească pe alţii. Care se revarsă în dragoste spre alţii. Omul adevărat este omul care ţine la principii, care este sever cu el însuşi şi nu încalcă în niciun chip adevărul, corectitudinea şi cinstea.”

Adevărata sete după Dumnezeu 

Ce ideal deosebit a aşezat Iosif Ţon în faţa celor care erau destinaţi să ajungă „ oameni noi”, după chipul fricii! Fără a vorbi în mod direct împotriva regimului, pastorul Iosif Ţon lovea la rădăcina principiilor de întuneric care stăteau la baza acestuia. De fapt, creştinismul autentic va fi totdeauna o ameninţare pentru oricine doreşte să fie stăpân peste semenii săi, precum şi pentru oricine doreşte să se înalţe împotriva Celui Prea Înalt. Experimentul comunist nu a fost altceva decât o bătălie pentru mintea oamenilor, o încercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca în suferinţă şi de a distruge noţiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ţon a dedicat predici care să restaureze valoarea umană, care să ne determine să nu fugim de suferinţa pentru Hristos, să credem în realitatea lumii viitoare, să învăţăm abecedarul Evangheliei şi să câştigăm bătălia pentru mintea noastră. Autorul ne-a arătat ce înseamnă adevărata sete după Dumnezeu şi cum putem primi viaţă de la Duhul Sfânt, pentru ca în final, să trăim experienţa unor soluţii neobişnuite pentru situaţii deznădăjduite şi să ne acceptăm pe noi înşine, să nu mai fim cu inima împărţită şi să fim asemenea cu Hristos.

„Funcţionăm bine… pe bază de dragoste” 

„Când Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi să nu funcţionăm bine decât pe bază de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrană. Dacă un copil nu simte dragostea mamei, dacă un copil nu este înconjurat de iubirea părinţilor, el se usucă în interior. Uitaţi-vă la un copil nedorit şi la un copil căruia părinţii îi spun că e nedorit. Uitaţi-vă cât e de speriat, cât e de complexat şi cât e de derutat în viaţă, copilul căruia nu i s-a arătat dragoste.” În creuzetul urii, minciunii şi fricii, al timpurilor în care experimente aberante se făceau pe naţiuni întregi, cu toţii devenisem nişte copii nedoriţi ai acestei lumi sau concepuţi doar pentru a fi sclavii unui sistem fără milă. Uitând de Dumnezeu, am ajuns să uităm şi de noi înşine, de ceea ce suntem şi de ceea ce putem deveni. Îndoctrinaţi cu o ideologie atee, materialistă şi evoluţionistă în sensul rău al cuvântului, am ajuns să credem că omul este doar un animal evoluat şi că nu există nimic dincolo de mormânt şi de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat să strălucească şi în vremuri de întuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternică decât în timpuri obişnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descătuşării Cuvântului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevăraţi, oameni ai credinţei, oameni ai adevărului, printre care se numără şi pastorul Iosif Ţon. De aceea, această carte apel – „Fiţi oameni” – rămâne valabilă, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decât doar decorul. Lupta este aceeaşi.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Campania Carte pentru Moldova

26 noiembrie 2011

În Moldova există multe nevoi, dar din perspectiva mea nevoia cea mai mare pentru această generație este de a învăța să citească și să gîndească independent, doar în acest mod vor reuși să-și dezvolte un simț fin al discernământului și să poate integra valorile bilbice în viața lor de fiecare zi.

De un an și patru luni de cînd m-am întors acasă să fac misiune am fost întrebată de către diferiți tineri dacă am ceva cărți bune pe care le pot împrumuta să le citească, din mica mea bibliotecă personală, (mai puțin de 10 cărți în romană pe care le am acasă) a cărei tematică este legată de misiune a început să fie dată către alții. Mama unui tânăr a venit să-mi mulțumească pentru cartea, “Ucenicie drum fără întoarcere”, de George Verwer, pe care am împrumutat-o fiului ei și pe care a citit-o și ea și atât el cât și ea mi-au afirmat că este cea mai bună carte creștină pe care a citit-o vreodată.

Într-o duminică am văzut pe una dintre tinere citea o carte despre relații de prietenie, nu am reținut autorul din păcate, o altă tânără care stătea lîngă ea a rugat-o să i-o dea să se uite și a început să citească și a fost așa de captată de temă încât a rugat-o să i-o lase pentru o seară, dar din păcate carte era a unchiului acelei domnișoare și trebuia să o înapoieze a două zi – m-am gândit atunci ce mult ar ajută o bibliotecă cu cărți bune pentru tinerii din județul Cahul. Deși majoritatea au internet, totuși interesul pentru lectură nu s-a pierdut – și moldovenii iubesc poveștirile, trăiesc poveștirile și poveștile și învăța din ele, de ce să nu-i binecuvântăm atunci pe limba lor m-am gândit.

În județul Cahul nu există o bibliotecă sau librărie creștină. Bisericile evanghelice fiecare dispun de o mică bibliotecă, dar nu este adresată în special tinerilor. Cu părerea de rău nu avem nici o revistă creștină în romană adresată tinerilor creștini – de aceea aș vrea să fac un apel la toți frații mei români care au pe inimă Moldova.

Ați dori să investiți în viață unui tînăr din Moldova, donând o carte care v-a marcat pe dvs personal și ați recomanda-o cu toată inimă altor tineri?

Nu dorim să acceptăm cărți cu conținut ieftin sau care oamenii vor să se debaraseze de ele, alea le pot da la foc, noi vrem cărți care să fie că și o dinamită pentru mintea și inimă tinerilor din Moldova.

Pot fi creștine sau laice ( în special literatură clasică), tematică poate fi de la relații de prietenie, misiune, biografii, române/beletristică,poezii viață de familie, dezvoltare personală, studiu biblic, devoționale/meditații biblice, sociologie/consiliere, creșterea copiilor, literatură pentru copii/școală duminicală, afaceri, leadership, ucenicie/evanghelizare etc.

Autori pe care țin neapărat să-i avem în bibliotecă noastră din Cahul: Max Lucado, Philip Yancey, Loren Cunningham, Francis Shaeffer, S.C. Lewis, Richard Wurmbrand, Darrow Miller, Traian Dorz, Costache Ioanid, Iosif Țon, Cristian Bărbosu și alții.

Marta Dunas,
TPM Moldova

Pentru cei din Romania vă rugăm să trimiteți cărțiile la adresa:

Dacă trimiteți prin poștă adresa e:

TPM Mediaș (Viorel Pop)
OP 1, CP 62
Cod postal  551200
jud. Sibiu

Dacă trimiteți prin curier folosiți adresa:

TPM Medias (Viorel Pop)
Angărul de Jos, nr 28
Mediaș, jud Sibiu

Pentru detalii ne puteți contacta pe e-mail sau la tel. 0765425988

Citeşte mai mult pe: Stiri Crestine.ro » Dăruiește o carte pentru tinerii din Republica Moldova!

sursa: aici

Cadou pentru liderii evanghelici

1 noiembrie 2011

John Bevere este un autor cunoscut publicului român: Victorie în pustie, Glas profetic, Frica de Domnul sunt numai câteva din cărţile scrise de el traduse în limba română.

Editura Succeed Publishing a tradus de curând cartea Momeala Satanei:

Cine nu a fost ofensat vreodata? Cine nu stie cat de dureroasa este jignirea? Ce facem atunci cand relatiile sunt frante in biserica?
Vei gasi in aceasta carte raspunsuri la intrebari dificile, precum:
– de ce sunt inclinat sa-mi spun propria versiune?
– cum imi pot recapata increderea dupa ce am fost ranit profund?

Editura Succeed Publishing Medgidia, in colaborare cu John si Lisa Bevere din SUA au pregătit un cadou pentru toti pastorii si liderii bisericilor evanghelice din România. Cartea Momeala Satanei, tipărită in toată lumea in câteva milioane de exemplare, va fi distribuită incepând cu săptămâna aceasta tuturor grupărilor evanghelice din România şi diaspora gratis.

Păstorii, diaconii, prezbiterii şi liderii de tineret din Germania care sunt interesaţi să primească această carte sunt rugaţi să scrie un email la adresa:

virgil.c@freenet.de

Recenzie de carte: „Surprins de puterea Duhului”

2 februarie 2011

Pentru cititorul român, Jack Deere nu mai este de mult un necunoscut. Succeed Publishing a publicat în 2006 Surpins de puterea Duhului, în 2009 Surprins de vocea lui Dumnezeu iar în 2010 Darul profeţiei.

Pastorul Constantin Joldeş din Zalău a făcut pe blogul dumnealui o recenzie/prezentare  a cărţii Surprins de puterea Duhului. Îi mulţumim pe această cale pentru  amabilitatea de a ne da permisiunea să o publicăm.

Notă: Această prezentare nu are darul de a înlocui citirea cărţii, ci de a deschide apetitul celor ce încă nu au citit-o!

O scurtă prezentare a cărţii

S U R P R I N S   DE   P U T E R E A   D U H U L U I
de Jack DEERE

Copyright © 2006, Editura Succeed Publishing
Medgidia, Str. Independenţei, Nr. 5, Jud. Constanţa, 905600
Tel/Fax: 0241 – 811.999, Mobil: 0744. 623.909, Persoana de contact: Vasilică Croitor

Despre autor

Jack Deere a fost profesor timp de 10 ani la catedra de Vechiul Testament de la Dallas Theological Seminary şi pastor pentru 7 ani la Biserica Baptistă din Fort Worth.

S-a născut într-o familie cu 4 copii, el fiind cel mai mare. Tatăl lui s-a sinucis pe când avea 12 ani.

Principala pasiune a lui Jack Deere era predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul căruia vedea rezolvarea celor mai importante nevoi ale vieţii. În jurul anului 1985, puţini oameni dobândiseră o pregătire teologică de excepţie comparabilă cu a lui. Până la această dată el a avut o concepţie teologică cesaţionistă. Cuvântul cesaţionist provine de la englezescul to cessate = a înceta. În româneşte, s-ar putea traduce ca încetaţionalist. Teologii cesaţionişti susţin că darurile Duhului Sfânt, în special vorbirea în limbi, proorocia şi vindecările miraculoase, au încetat odată cu moartea ultimului apostol. Ei cred că Dumnezeu a retras darurile supranaturale ale Duhului Sfânt, că nu mai este nevoie de ele, deoarece acum avem Biblia completă. Ca o excepţie, singurele minuni care mai credea că au loc în zilele noastre, sunt convertirile mântuitoare ale oamenilor ca răspuns la Evanghelie.

Asemenea cesaţioniştilor, autorul considera că Dumnezeu a iniţiat schimbarea intensităţi minunilor şi că aceasta o poate dovedi cu Scriptura, istoria bisericii şi teologia. El credea căsingurul mod în care Dumnezeu mai vorbeşte în prezent este Cuvântul Său scris. Visele, vedeniile, descoperirea profetică şi îndemnurile lăuntrice le trata ca fenomene subiective şi ambigue. Îi era scârbă de ele şi era iritat de expresia unora care ziceau: „Dumnezeu mi-a vorbit … ”. O astfel de expresie o considera ca fiind pusă la rang de autoritate egală cu Scriptura şi o trata ca pe o îngâmfare, chiar blasfemie. Având sănătate, familie şi biserică bună, nu mai considera că are nevoie de minuni, vindecări, proorocii sau alte chestiuni subiective.

Sub influenţa acestei concepţii, el a ajuns să creadă că Dumnezeu nu mai consideră necesar şi nici nu mai este nevoie să se implice în toate detaliile vieţii aşa cum se implicase în vieţile credincioşilor din Noul Testament. Aceasta i-a adus, în mod inconştient, modificări nedorite în închinare. Rugăciunile lui erau diferite de a lor, respectiv credea că Dumnezeu ascultă numai anumite rugăciuni de ordin general. Percepţia lui teologică era că ştie ce face Dumnezeu. Aceasta îi dădea un fel de siguranţă şi confort. El trăia un sentiment plăcut că ştie încotro merge şi că deţine controlul asupra vieţii sale, deşi în realitate nu mai era un închinător în adevăratul sens biblic. Au rămas în afară o serie de aspecte biblice esenţiale ale închinării continue şi plină de pasiune. Abia mai târziu, avea să constate că acest sentiment al siguranţei teologice a fost fals. Aceasta a venit în viaţa lui ca o surpriză. A fost un punct de cotitură, un mare cutremur care i-a răsturnat teologia cesaţionistă, conducându-l spre cunoaşterea reală a Scripturii şi a puterii Duhului Sfânt. În urma acestui taifun, cum îl numeşte Bruce K. Waltke, Jack Deere n-a rămas neutru. El declară că a părăsit starea în care accepţi doar cu mintea adevărul biblic, adică ai doar un consimţământ intelectual. În mod obligatoriu, adevărul trebuie să coboare în inimă şi să fie însoţit de manifestarea corespunzătoare în viaţă, în biserică.