Cuvântul Săptămânal, Septembrie 2012 (5)
Christian Fellowship Church, Bangalore, India
http://www.cfcindia.com/romanian
————————————————————
Crescând în sfinţenie –
Zac Poonen
Viaţa umplută de Duhul este o viaţă de creştere în sfinţenie. Aşa cum viaţa omului creşte în sfinţenie, tot aşa creşte şi cunoştinţa lui despre sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. Acestea două merg împreună. De fapt, cea de-a doua este una din dovezile că o persoană o are pe prima.
Douăzeci şi cinci de ani după convertirea lui, Pavel spune: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). Cinci ani mai târziu el spune: „Eu sunt mai prejos decât ultimul dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8 KJV). Un an mai târziu încă spune: „Eu sunt (observaţi, nu spune „eu am fost”, ci „eu sunt”) cel dintâi dintre păcătoşi” (1 Timotei 1:15).
Vedeţi progresul lui în sfinţenie în acele afirmaţii?
Cu cât a mers mai aproape cu Dumnezeu, cu atât mai mult era conştient de corupţia şi ticăloşia cărnii lui. El a recunoscut că nici un lucru bun nu se poate găsi în firea lui pământească (Romani 7:18). În Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „ Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou… Atunci vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.” Vedem acolo că una din dovezile că avem o inimă nouă de la Dumnezeu este că ne va fi scârbă de noi înşine. Doar un om care îşi urăşte şi îşi detestă firea pământească va putea împlini porunca din Filipeni 2:3, aceea de a-i „considera pe alţii mai presus” decât el însuşi. Odată ce şi-a văzut propria depravare, el nu va mai dispreţui pe nimeni.
El va fi deasemenea gata să mărturisească imediat eşecul şi va fi dispus să numească păcatul, păcat. Omul umplut de Duhul nu va căuta doar să le lase celorlalţi impresia că el creşte în sfinţenie, ci chiar va face aceasta. El nu va mărturisi despre experienţe, care după cum se presupune, l-ar fi făcut mai sfânt, şi nu va încerca să-i convingă pe alţii despre a lui teologie a sanctificării. El va avea atât de multă sfinţenie în viaţa lui încât ceilalţi vor veni la el, de bună voie, şi-l vor întreba secretul vieţii lui. El va avea ceea ce J. B. Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu este iluzie” (Efeseni 4:24).
Nu contează care este doctrina noastră despre sfinţenie. Adevărata sfinţenie vine doar la omul care o caută cu toată inima lui, şi nu la cel care are numai o învăţătură corectă în mintea lui.
Au fost oameni evlavioşi în secolele trecute (ca John Fletcher) a căror înţelegere despre doctrina sfinţeniei i-a condus înspre a crede că ei erau „sanctificaţi în întregime” şi care numeau păcatele lor inconştiente „greşeli”. Au fost şi alţi oameni evlavioşi (ca David Brainerd) care numeau păcatele lor inconştiente „păcate” şi care îşi deplângeau păcătoşenia şi lipsa de consacrare pentru Dumnezeu constant – pe tot parcursul vieţii lor pământeşti. Însă ambele grupuri de oameni pot să fi fost în egală măsură sfinţi în ochii lui Dumnezeu în ciuda diferenţelor radicale în modul în care şi-au evaluat propriile vieţi. Temperamentele lor diferite şi înţelegerea diferită cu privire la doctrina sanctificării explică cauza evaluărilor diferite a propriilor lor inimi. Secretul sfinţeniei nu este descoperit prin studiul cuvintelor şi timpul verbelor din greacă în Noul Testament, ci printr-o dorinţă sinceră şi din toată inima, de a-L mulţumi pe Dumnezeu. Dumnezeu se uită la inima noastră nu la aptitudinile noastre intelectuale.
În orice caz, orice creştere în sfinţenie va fi întodeauna acompaniată, aşa cum a fost cu Pavel, de către o conştienţă din ce în ce mai mare a propriei păcătoşenii în prezenţa lui Dumnezeu.
Traducerea în limba română: Rebeca Thomas
Germania Evanghelica 